Update: fonduri europene pentru atelierul de lumânări parfumate
Scriu din nou despre parcursul meu, căci cred destul de mult în puterea poveștilor. De când am început oficial cu lumânările parfumate, podcastul PeBune de la DOR mi-a fost ca un fel de ghid, și un suport pentru momentele mai grele. Mi-a părut rău când am aflat că anul acesta s-a oprit la 100 de episoade, însă reascult episoade mai vechi când am nevoie de ceva familiar.
Poate de aceea mă simt aproape datoare să povestesc și eu prin ce trec, pentru că știu că din afară pare totul roz, frumos și simplu.
De la ultimul articol pe care l-am scris până acum am trecut prin 3 stadii, pe care le voi descrie pe scurt, stângaci, că doar mă pricep mai bine la făcut lumânări și poze drăguțe decât la scris. Așa că vă rog să fiți îngăduitori cu mine.
“Ochelari de cal”
În vacanța de Paște am avut parte de primele zile de vacanță. Toată echipa a avut liber o săptămână, iar timpul liber m-a făcut să-mi dau seama că intrasem într-un fel de transă negativă.
Eram stresată, parcă aș fi avut ochelari de cal, mă concentram pe ce e de făcut pentru a îndeplini toate cerințele contractului de finaințare, vedeam doar greșeli și ce nu merge bine. Eram convinsă că așa cum e la început, va rămâne mereu. Și încercam să repar totul deodată, uitând că lucrurile și oamenii au nevoie de timp. Pentru a ne așeza în noul atelier, pentru a ne obișnui unii cu alții. Eram frustrată și simțeam că ceva nu fac bine.
Grijile mele se îndreptau mult și înspre munca în echipă, ce anume e de făcut, cum împart sarcinile pe care înainte le făceam doar eu, cum mă asigur că munca se face corect și perfect, la fel cum aș fi făcut-o eu.
Am reguli foarte stricte în ceea ce privește împachetarea și turnarea lumânărilor. Iar pe lângă asta, cum fac să-și dorească să învețe, cum fac să-și dezvolte această pasiune, cum să facem să împărtășim aceleași valori, și mai înainte de toate, să le definesc (chiar si pentru mine) și să le explic pe înțelesul tuturor. Cum îi motivez, sau cum mă motivez pe mine să stau de la 10 la 18 la atelier, când eu eram obișnuită să lucrez de acasă, după un program haotic, dar care-mi plăcea mult.
După o criză de plâns, în care țipam la mama și la o prietenă că poate am greșit și că nu-s făcută pentru așa ceva, am realizat că nu așa obișnuiam eu să fac treaba, cu stres și griji.
Mi-am adus aminte că lucrurile se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple, și că nu e nevoie ca eu să mă stresez. Tot ce trebuie să fac e să am încredere și să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru visul acesta frumos pe care mi l-a dat să-l trăiesc. Dar criza de plâns din vinovăție a fost punctul cheie.
De la panică la încredere
Mergând puțin înapoi, ca să înțelegeți ce mai contribuia la stresul meu, prin martie am realizat că banii europeni mai ajung doar pentru o lună de chirie și salarii. Așa că am început demersurile pentru tranșa 2.
Inițial am crezut că pentru a primi tranșa a 2-a, trimit un mail, și îi vom avea în cont în câteva zile. Departe de realitate gândul acesta.
Au început verificările, care au durat aproximativ o lună, până am pus toate actele la punct, pentru a putea depune cererea oficială. Actele m-au stresat maxim, dar mai ales faptul că nu știam dacă am făcut totul bine pentru a putea lua tranșa a 2-a. Eram în panică continuă. Îmi era foarte greu să fac și postări atunci. M-am mai plâns eu prin postări, dar mi se părea că mă plâng prea mult la un moment dat.
Am depus într-un final cererea. Apoi a urmat așteptarea și vacanța de Paște. După vacanța de Paște, trebuia să plătesc salariile. Bani în cont nu erau destui, însă am început să contactez partenerii, unde avem lumânări puse la vânzare, și ușor ușor am adunat pentru salarii.
Apoi a urmat strânsul banilor pentru chirie, pentru care m-am îngrijorat chiar și mai mult, mai ales că nu mai aveam de unde să adun bani. Dar cumva face Doamne Doamne și ne trimite clienți îngeri (cum îmi place mie să le spun) chiar pe ultima sută de metri, și am strâns și pentru chirie.
Cumva, de când am început acest proiect cu lumânările parfumate, mi s-a demonstrat de nenumărate ori că totul vine exact atunci când trebuie să vină, dar cumva, pe drum, plină de griji, tot uit asta.
Aici s-a făcut un click în capul meu și am realizat că tot ce trebuie să fac e să mă concentrez pe treaba mea și să nu-mi fac griji pentru ce va urma. Da, trebuia să adun iar bani pentru salarii. Dar de data asta nu m-am mai îngrijorat.
Banii de salarii au venit ei parțial, am plătit salariile pe rând, în funcție de cine avea nevoie urgent, însă nu mi-am mai făcut griji.
În timp, ușor ușor, echipa a început să se închege, ne-am mai dat seama ce trebuie sa facă fiecare (chestie pe care nici eu nu o știam la început). Am mai citit vreo două cărți, cum ar fi “Îndrăznește să conduci” de Brene Brown și “Șeful pentru care oricine vrea să lucreze”. Eu fiind o fire foarte moale, introvertită, m-au ajutat mult.
A venit vara iar o dată cu ea a venit și mobila din showroom, făcută de cei de la FinFin Design, care m-a făcut să mă îndrăgostesc teribil de noul atelier. Aproape nu mai voiam să plec acasă seara <3 .
Mobila a făcut să merite tot efortul și toate grijile. Multă lume mi-a spus să nu investesc în mobilă că nu-mi aduce nici un profit, și că nu e business wise. But I did it anyway. Mai ales că am plătit-o din fonduri proprii, nu din fonduri europene. Sau mai precis din banii de nuntă de la mama.
Da, atunci când am aplicat pentru proiect am rugat-o pe mama să-mi dea banii de nuntă ACUM, că asta e nunta mea. Slavă Domnului că am avut părinții care să mă ajute cu bani. Deși m-au îndrumat să nu-i dau pe mobilă. Însă am ținut foarte mult ca totul să arate ca în visele mele, căci așa știam că am să-mi dau silința să creștem pentru a putea păstra noul atelier.
Asta am uitat să menționez în articolul trecut. Faptul că am avut o contribuție proprie a ajutat mult la punctaj. Dacă aplici pentru un proiect european e important să știi asta.
Iar peste 2 zile a intrat și tranșa a 2-a ???.
Totul a devenit mai roz
Acum văd mai mult în roz, deși încă mai sunt chestii de rezolvat.
Obișnuiam să mă învinovățesc pentru orice, dacă greșeam eu sau altcineva din echipă, tot pe mine dădeam vina. Și mă pedepseam aspru pentru chestiile pe care nu știam încă cum să le rezolv. Îmi doream atât de mult să fac lucrurile să meargă bine MAI REPEDE, uitând că totul e un proces.
Dacă am greșit undeva, aici a fost, graba de a trece cât mai repede peste greșeli și peste momentele grele, în care nu mă simțeam atât de flower power. Când poate cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac era să stau și să simt tot ce era de simțit, și nu mai ajungeam la acea criză de plâns. Sau poate a fost exact așa cum a trebuit să fie.
Dar ca idee de final, cu cât te lupți mai mult să treci repede peste momentele grele, cu atât ne facem o defavoare mai mare. Acesta e un reminder să ai încredere în tine și în visul tău, așa cum îl vrei tu, și să ții minte că life happens for you! Not to you.
Iar când va fi totul în regulă, vă aștept la ”nunta mea” ?, petrecerea oficială de deschidere ❤️, dar și la atelierele de lumânărit, cu care am început deja să ne jucăm.
Mai jos las câteva imagini cu transformarea spațiului❤️.
by Alexandra Berdan 
by Daniel Miroțoi by Daniel Miroțoi
by Ștefania Gache 
XOXO,
Andra
Conversations 2 comments
